Subcapitolul 1 Definire
Conceptul de interdisciplinaritate are ca scop implicarea a două sau mai multe discipline (academice, științifice sau artistice) pentru a combina aspecte ample precum matematica și literatura în același context. Unul dintre avantajele acestei abordări educaționale este acela de a rupe aspectul fragmentat al zilei de școală, deoarece acestea nu reprezintă viața reală.
Studiul acestei abordări a adus, odată cu el, și câteva probleme legate de această nouă metodă de predare:
- Problema Potpourri explică faptul că, dacă această metodă este aplicată incorect, cunoștințele pot deveni o mostră de informații pentru o materie și nu un pachet complet de cunoștințe, în timp ce Hirsch (1987) și Bloom (1987) au criticat o astfel de abordare din cauza lipsei de concentrare.
- Problema Polarității este asociată mai mult cu posibilitatea implementării abordării interdisciplinare pentru a înlocui metodele actuale de predare, deoarece opiniile existente se referă la cele două metode diferite și la care dintre ele ar trebui să fie aplicată. Deoarece sunt foarte diferite, acestea se situează la extremități foarte largi ale spectrului de predare.
Abordarea interdisciplinară încurajează o perspectivă diferită, punând accentul pe teme și probleme care sunt prezente în situații din viața reală. Aristotel (1906) a împărțit domeniile cunoașterii în trei arene: Techne, Episteme și Phronesis.
Techne – sau cunoașterea meseriei – era ceea ce Aristotel definea ca fiind domeniul cunoașterii asociat cu artele și meseriile și cu utilizarea imaginației. Aceste cunoștințe tehnice nu se aplică doar în domeniul artistic, ci și în crearea de mașini/dispozitive care necesită o capacitate de know-how. Aceasta este văzută ca o abilitate practică.
Episteme – sau cunoașterea științifică – nu se concentrează pe crearea a ceva nou, ci mai degrabă pe înțelegerea a ceea ce există deja. Aceasta este văzută ca un tip de cunoaștere care încearcă să dea sens lumii și a ceea ce există deja.
Phronesis – sau cunoașterea etnică – este o virtute practică, în care este necesar să se folosească practici etice pentru a opera în viață. Aceasta este văzută ca un mod de a acționa într-un anumit fel pentru a urmări o “viață bună”.
